Cartea Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală, de G. Ferréol, N. Flageul, a fost publicată în românia de Polirom în 2007 (original apărută în 1998).

Cine sunt autorii:

G. Ferréol – profesor de ştiinţe sociale; analizează din punct de vedere sociologic problemele integrării şi excluderii în societatea occidentală contemporană
N. Flageul – predă în domeniul ştiinţelor economice şi al tehnicilor de comunicare

Ce face o lucrare să fie valoroasă?

Pentru a scrie o carte care să se vândă bine este necesară o experienţă vastă în domeniul despre care doriţi să scrieţi. Cartea va deveni valorificarea acelei munci de descoperire continuă a domeniului în care vă specializaţi. La o scară de anvergură mai restrânsă este şi o lucrare de diplomă pregătită de viitori absolvenţi.

Însă orice lucrare scrisă cu dăruire se va dezvălui singură în faţa cititorului care îi va simţi unicitatea, utilitatea şi o va aprecia la adevărata valoare. Un specialist îşi alege o temă despre care va scrie, iar munca de a crea un manuscris constă în utilizarea multor resurse, inclusiv reducerea frecvenţei sau stoparea unor activităţi pe care le întreprindea înainte de a se apuca de scris.

O lucrare de substanţă este bine fundamentată pe o documentaţie solidă. În funcţie de tema tratată, înainte de scrisul efectiv există o fază de documentaţie, iar Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală ia pe rând fazele de creare a lucrării. Spre exemplu, când scrieţi o carte sau o lucrare, aveţi în vedere că trebuie să vă faceţi înţeles. Şi apoi, primele care vor sări în ochi cititorului vor fi amănunte din planul scrisului precum ortografia, punctuaţia, prezentarea materială sau layout-ul paginii.

Dar o prezentare verbală?

Detaliile specifice unei prezentări verbale de luat în considerare vor fi vocea, gestica, privirea, dar o lucrare, o carte sau o prezentare a unei teme va avea atenţia îndreptată asupra principiilor sale de bază: întocmirea subiectului, căutarea şi organizarea ideilor şi comunicarea eficientă.

Este o diferenţă între a comunica în scris şi a comunica oral, nu acelaşi text care este scris va merge simplu într-o prezentare verbală. O prezentare scrisă care este pur şi simplu citită este plictisitoare şi îndepărtează atenţia de la valoarea informaţiei. Limbajul scris are alte detalii specifice decât limbajul verbal căruia i se alătură, cum menţionam mai sus, gestica, privirea. În acest paragraf, de exemplu am folosit expresia: „menţionam mai sus”. Într-o expunere verbală aş fi spus: „menţionam ceva mai devreme”.

Înţelegerea scopului

Întocmirea subiectului presupune înţelegerea scopului. O modalitate productivă este să vă puneţi întrebări – care de altfel ar putea apărea când autorul cărţii va fi intervievat, nu-i aşa?

Întrebările pot porni de la scopul lucrării, evident în afară de faptul că este o cale de a câştiga bani sau faimă sau recunoaştere sau pentru că este obligatoriu să scrieţi în profesia pe care o deţineţi.

Scopul unei cărţi, dacă este conturat clar şi simplu de la început, poate aşterne drumul mai neted în efortul de a crea pe măsura dorinţei autorului. Cartea poate fi o idee născută dintr-o situaţie sau ideea de a scrie despre un anumit subiect să se fi conturat în urma mai multor experienţe, să fi fost determinată de nişte stimuli: dacă porniţi de la aceştia, pe care e bine să îi identificaţi, atunci aţi făcut deja primii paşi de nepreţuit în creaţia voastră.

Scriitorul trebuie să aibă un scop.

Pentru scriitor, scrisul înseamnă acţiune şi schimbare.

(după J. P. Sartre)

În ceea ce priveşte o lucrare predată în urma unui examen scris, care este notată cu un anumit punctaj, evaluarea se face după nişte bareme de corectare sau apreciere. Dacă în cerinţele de la examen s-a citit cerinţa cu atenţie şi s-a lucrat în conformitate cu ce s-a cerut, punctajul este de aşteptat.

În cele mai multe cazuri de contestaţie în urma aflării notei, aşteptările celui care a fost examinat şi evaluarea profesorului sunt în neconcordanţă deoarece nu s-a respectat sau nu s-a urmărit cerinţa. La fel e şi cu scrierea unei cărţi. Imaginaţi-vă că aveţi nişte cerinţe şi consideraţi-le ca fiind liniile de bază pe marginea cărora lucraţi de-a lungul cărţii. Cartea va avea, practic, o „schelă” care va oferi senzaţia de unitate.

Să fie clar

În clasa pregătitoare copilul meu a avut de completat o fişă pe care erau imagini ale unor obiecte. Cum ei nu lucrau încă cu litere, cerinţa era să reprezinte într-o formă grafică cuvintele care denumesc obiectele din fiecare imagine, formă grafică pricepută de altfel de toţi copiii. Cerinţa era clară, dar copilul a fost dezamăgit că a fost depunctat la o singură imagine. Imaginea era a unei flori de primăvară. Copilul a scris sub ea că este floare, iar profesorul i-a tăiat răspunsul. Am presupus că trebuia să scrie ce floare anume era, adică lalea. Aşadar, nici elevul şi nici evaluatorul nu a greşit, atunci elevul nu trebuia depunctat, deoarece cerinţa a fost ambiguă şi deoarece ambele răspunsuri sunt corecte.

Poziţia personală

Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală îndeamnă, pe lângă înţelegerea temei abordate, la expunerea ideilor dintr-o poziţie personală. Cărţile care prezintă experienţe personale ale autorului sunt primite mai cu deschidere de către publicul larg, mulţi cititori regăsindu-se în spusele autorului sau simţindu-se mai aproape de ceva palpabil, decât de idei abstracte. Autorii cărţii aici studiate sunt de părere că „a nu-ţi dezvălui punctul de vedere ar echivala cu un refuz de a trece obstacolul şi ar reprezenta o lacună de nedorit”.

Limite

Iar al treilea indicator de luat în considerare este că orice lucrare va trebui să aibă nişte limite, tema tratată neputând fi epuizată într-o carte care să se încadreze în răbdarea cititorului, menţinerea interesului acestuia, ca să nu mai vorbim de bugetul alocat cărţii ori de caracterul de unitate.

Dacă scrieţi ceva unitar, atunci ideile izvorăsc în jurul unei idei principale creându-se o concentricitate, deci unitatea aş cataloga-o mai degrabă în categoria cercului. Senzaţia de închidere spre sfârşitul cărţii a ceea ce a fost deschis la început va încorona succesul acesteia.

Căutarea şi organizarea ideilor

După înţelegerea scopului lucrării, cartea Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală îndeamnă la căutarea şi organizarea ideilor.

Găsesc căutarea şi organizarea ideilor o recomandare deosebit de utilă celor care nu au noţiuni despre cum să se organizeze când se apucă de scris orice: o temă pentru acasă, un proiect, o lucrare, o carte.

Poate că nici nu ştiai că sunt mai multe faze în care să te pregăteşti şi pur şi simplu te aşezi în faţa unei coli albe de hârtie şi aşteapţi idei.

Faza de cercetare se referă la căutarea informaţiilor şi cunoştinţelor deja disponibile despre subiectul de tratat şi apoi la organizarea informaţiei găsite precum şi la crearea unui plan.